Exercițiu de relaxare cu amintiri frumoase și pure.....

Prima mea amintire: în ușa bucătăriei de vară a bunicii care m-a crescut, urcată pe un scaun, eu la prima probă a unei rochii pe care bunica urma să mi-o facă (îmi amintesc și materialul- unul gen cele folosite la tunicile tradiționale chinezești, roșu cu flori galbene), afară ploaie de vară care se oprește brusc , bucuria nemărginită a copilului care descoperă pentu prima oară curcubeul. Nu cred să fi avut mai mult de 3-4 ani.

Mi-am amintit acestea într-un exercițiu. Obosită după o zi obișnuită (plină de stres acumulat din trafic, de la muncă, etc. pe care evident ajunsă acasă a trebuit să îl ignor că.... deh și îndatoririle de mamă și soție trebuiesc acoperite), neputând nicicum să dorm, încerc să fac un efort de a mă destinde. Ascult muzică bună (Robbie Williams, U2, Santana, REM, Mihaela Runceanu, Cotabiță...ehe!) și încerc închizând ochii să îmi amintesc numai lucruri plăcute.

Mi-e dor să simt fior ca cel al primului sărut, glod sub picioarele goale, gust de banane coapte în ziar, desfătarea orelor de stat la povești nesfârșite cu cel drag, haine ude leoarcă în ploi de vară, miros de iarbă proaspăt cosită, gust de jintiță sau de sărbușcă, bucuria de a ajunge in vârful cireșului, durere de picioare după ore de străbătut pădurile Plopanei.....

Prinși în vârtejul nebun de a ne acoperi cu responsabilitate îndatoririle și mai nou de a supraviețui uităm să trăim. Încerc să regăsesc calea de a mă bucura de toate astfel de lucruri mărunte. Trebuie sa fie pe undeva pe la îndemână, sunt sigură!

Somn ușor și vise plăcute îmi doresc!

                                 

The most beautiful girl in the world (again)

M-am săturat ....

M-am săturat de tot ce văd, aud, simt în acest sistem bolnav în care trăim. De nivelul de degradare în care am ajuns ca societate. De oamenii care spun că unindu-ne forțele mai putem schimba ceva. Că forța e în noi, că dacă vrei poți, că merită să lupți, că dacă ești cu adevărat bun vei reuși. Toate sunt doar mari "bullshit-uri" .....Optimismul nejustificat cred că este tocmai cel ce ne-a rupt de realitatea pe care am refuzat să o vedem. Drept urmare am ajuns unde suntem. O țară în ruină în care legea junglei este cea care domină. Iese la suprafață doar cel vulgar, nesimțit și tupeist la maxim dar profund în prostie, cel de bani gata etc. etc. etc. Din când în când mai razbate câte unul atipic: deștept, cuminte, cu bun simț, însă eu numesc șansa acestuia noroc. Oricum vor avea grijă ceilalți să îl îngroape în momentul în care prostia lor va deveni și mai evidentă pe lângă sclipirile lui.

Nu mă consider un om îngâmfat însă știu care îmi este locul, îmi cunosc capacitățile și din nefericire și alții care ar fi putut face ceva pentru mine le cunosc. Însă am fost îngropată de tot acest sistem bolnav în care bunul simț nu are ce căuta. De aceea cred că e de datoria mea, a ta, a tuturor în aceiași situație și mai ales a celor mult mai tineri ca mine și la început de drum să folosim orice mică portiță deschisă a emigrării. Aceasta este singura noastra șansă. Nu mă aștept la câini cu covrigi în coadă. Dacă tot fac aici o muncă sub abilitățile mele de ce nu aș putea-o face și in altă țară? Îmi doresc un sistem sănătos, unde bunul simț este la rang înalt, în care să nu-ți fie teamă că legea nu are valoare, că poți muri dintr-o fractură deschisă, că al tău copil nu are șanse într-un astfel de sistem educațional.....Și exemplele pot continua!

Lipsa susținerii valorilor morale, a calităților umane ce pot fi exploatate pozitiv, a sprijinului moral atunci când îți dorești să evoluezi prin forțele și aptitudinile proprii mă fac din păcate să îmi cam pierd încrederea în reușită. Mi-e teamă chiar că moare artistul din mine. Am capacități autodidacte atât de dezvoltate încât știu că pot învăța aproape orice în cel mai scurt timp posibil. Pot face multe profesional vorbind. Trebuie fie să aștept șansa aceea numită noroc aici, fie să fac tot posibilul să găsesc portița deschisă spre altă lume. Baftă vă doresc tuturor!

Infracţiune: acceptare fără luptă

Viaţa mea nu-mi mai apaţine....

La un moment dat
mi-a fost confiscată!
Şi urmez supusă drum trasat!

Trăiesc îndurând gânduri acuzatoare
ale celor ce mă consideră un inculpat!
Infracţiune: acceptare fără luptă.

Hm! De parcă voi aţi deţine adevărul absolut!

Momente de sinceritate (bahice! )

Am trecut printr-un moment foarte dificil (zic eu!) al vieții mele! Unul din cei mai buni prieteni m-a dezamăgit crunt. Nu am jignit prin cuvinte voluntare niciodata un prieten! Dacă am greșit prin gesturi involuntare atunci îmi cer scuze tuturor!

Una din cele mai bune prietene m-a jignit voluntar din cauze profund materiale! Durerea si pierderea sufletească e imensă! Eu sper din tot sufletul că sunt în punctul în care depășesc acest moment însă am jurat că e ultimul prieten profund pe care l-am mai avut!

Ce e în adâncul sufletului meu nu va mai știi nimeni niciodată decât eu și Dumnezeul meu! Îmi voi înfunta singură temerile profunde, gândurile din străfundurile sufletului, durerile adânci…..Încredere totală?! Nu voi mai avea în nimeni niciodată! Nu voi ceda însă răutatea, nesimțirea, egoismul, materialismul care domină lumea în care trăim lasă urme adânci în sufletul meu….Mă izolez pe zi ce trece și ceea ce ar trebui să fie o viață frumoasă devine luptă de rezistență!

Într-o notă mai optimstă mi-am dat seama în acestă seară (poate și cu un pic de ajutor bahic) că totuși am prieteni pe care mă pot baza că mă pot înțelege în momentele grele (vorbind de chestii sufletești evident!). Îi voi enumera însă nu cu numele! Deci știu și sper că mă pot baza întotdeauna în măsura în care mă pot ajuta pe fratele meu și pe soțul meu, pe sora mea, pe prietenul meu cel mai bun încă din liceu (și sper ca și jumătatea lui să înțeleagă), pe cele trei foste colege de birou (se știu ele!), pe două dintre fostele colege de master, o familie foarte deosebită la care țin foarte mult (și ei mai ales la fetița mea) și………doar atât! Ei hai să recunoaștem că e foarte bine și nu e deloc puțin!

Îmi cer scuze față de alte persoane cu care mă pot simți ok, ne-am ajutat reciproc în anumite circumstanțe însă doar atât (și sper că înțeleg)!!!

Îmi doresc doar ca fiecare dintre aceștia să știe că îi apreciez și că îi consider ca fiind persoane deosebite. Și mai ales îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să văd aceste lucruri și îi mulțumesc pentru tot ce am și pentru tot ceea ce m-a ajutat să devin! Pe plan personal sunt foarte mulțumită de stadiul în care sunt și sper că și cei la care țin să aprecieze acest lucru!

Un lucru acum îmi este foarte clar: orice mi s-ar întâmpla nu sunt în stare să urăsc pe nimeni și mai ales nu pot să fac nimic rău nimănui. “So help me God!”

Mă ridic din nou……

Din punct de vedere psihic sunt într-o pasă foarte proastă. Din cauza aceasta i-am neglijat și pe cei cărora le pot spune prieteni și regret foarte tare. Îmi voi cere mâine personal scuze de la fiecare în parte. Din nefericire îmi este atât de greu să îmi controlez acestă stare încât abia fac față la muncă și în rest aș dori să stau izolată în dorința de a mă reface.

Peste toate pierderile materiale pe care le-am suferit în acestă perioadă am putut trece destul de ușor însă peste pierderile sufletești este prea greu. Atunci când un om te dezamăgește crunt, când îți dai seama că îți face rău intenționat deși la un moment dat ați împărțit aceiași pâine, acestea pot fi motive care să te înnebunească și să te facă să îți pui întrebări de genul: “Ce naiba caut eu între oameni?”. Ce dureros e să descoperi că un prieten nu-ți e prieten!

Mi-aș dori acum o viață nouă, să pot să o iau de la capăt într-un mediu nou. Undeva unde fiecare își vede de viața sa fără să îl intereseze prea tare de cea a celui de lângă. M-am săturat de oameni complexați care îți înfrânează elanul, de oameni incapabili dar care nu acceptă asta, oameni care se consideră îndreptățiți ca tot universul să le ofere sprijin fără ca să îl merite etc. etc.

Și din nou mă ridic, mă scutur, zâmbesc forțat și o iau de la capăt. Și fac asta pentru că pot! Însă din păcate sunt și oameni care cedează și pe care îi înțeleg perfect, gen ceea ce vedem și auzim cu toții de două zile despre Mădălina Manole. Lumea asta este prea dură pentru unii dintre noi. E prea multă răutate, umilință, mizerie….

Referitor la aceste ultime idei închei cu părerea unei doamne (am din când în când niște discuții foarte interesante cu dumneaei, o admir și o respect) referitor la sinucidere. Mi-a spus: “Maria, sinuciderea nu este un act de lașitate ci unul de un curaj nebun!”. Împărtășesc acestă părere și cred că ar trebui să fim mai atenți cu cei din jurul nostru și mai ales să nu ne jucăm cu sentimentele nimănui indiferent de natura acestora.

Dumnezeu să aibă grijă de sufletele noastre ale tuturor! Binecuvântarea lui să ne călăuzească pașii! Răsplata LUI să fie pe măsura faptelor noastre!

Șansă la o viață normală: EMIGRAREA

E adevărat că viața este grea și trebuie să fie o luptă! Și totuși o luptă continuă și aprigă te obosește îngrozitor uneori.

Simt, așa cum probabil simt și alți tineri în situația mea, că m-am împotmolit. Nu mai văd șanse de a ne dezvolta. Tot ce vedem și auzim este despre un sistem bolnav în care trăim. Trebuie să găsim mijloace de supraviețuire în locul celor de dezvoltare. Acceptăm siutații care nu ne plac, nu ne avantajează pentru că avem responsabilități pe care nu le putem ignora.

Ca un caz concret situația familiei mele: s-a format din dragoste, avem un îngeraș de fată, am muncit din greu împreună, am reușit să posedăm un mic apartament. Evident avem rate la bancă, un credit investit într-o mică afacere decedată din cauza crizei. Investiția încă nu s-a amortizat, ratele au rămas. Cheltuielile sunt tot mai greu de acoperit. Visăm încă la o căsuță mică, la o viață mai bună pentru copilul nostru, la dezvoltarea ei într-un mediu social sănătos. Șansele sunt aproape nule pentru toate acestea. Și-atunci revin la o mai veche a mea idee: EMIGRAREA.

De ceva vreme citesc tot ce pot găsi despre programele pe care țări precum Australia, Noua Zeelandă le au pentru cei ce doresc să emigreze. Mă sperie oarecum ideea de necunoscut dar mai rău decât ideea viitorului din România nu! Nu vreau să fac averi, să strâng bani la ciorap. Ci un job cu salariu din care să putem trăi decent, un mediu stabil în care să ne simțim în siguranță. M-am săturat de nesimțire, indecență, prostie, aroganță......M-am săturat de stresul nesiguranței zilei de mâine. Simt că singurul mod în care mă pot răzvrăti împotriva tuturor acestora este să plec cât mai departe. Mă sperie doar gândul distanței de cei dragi...dar de ce să nu gândim optimist. Îi vom lua cu noi!

Sunt mulți care îmi spun că acolo nu pot fi „câini cu covrigi în coadă”. Eu cred totuși că aceștia se tem în primul rând de muncă. Este adevărat că pe mulți din cunoscuții mei nu îi văd în stare să muncească în adevăratul sens al cuvântului. Cu siguranță posibilitatea de a te fofila, a te ascunde, a te face că muncești este aproape nulă acolo.

Emigrarea....cred că aceasta a rămas singura noastră șansă pentru o viață decentă și onestă. Instigările la ieșiri în stradă, lupte, patriotism etc. nu cred că mai au nici un rost. Cea mai bună formă de protest cred că este aceea de a părăsi sistemul. M-am gândit chiar că ar fi bine să ne unim forțele și să înființăm un club al celor ce doresc să emigreze...Așa că cine e cu mine mâna sus!

Răsplata mea-indiferența ta!

Zvârcolind disperarea m-a secat de puteri.
Am sperat și-am visat, am țipat și-am sperat
deși am știut dintodeauna
că nu există cale!

Am ramas în mijlocul unui deșert
urlând în zadar,
asteptându-mi răsplata pentru daruirea cosmică
totală!
Și am primit-o!
Recea, cruda ta indiferență!

La mulți ani, iubita mea!

De prin trafic….

De câteva săptămâni m-am hotărât că este cazul să îmi iau inima în dinți și să îmi folosesc carnetul de șofer. Prost momentul, e adevărat, având în vedere evoluția prețului la carburanți.

Acum nu îmi dau seama de unde aceea teamă de a conduce. Eu mă consider un șofer prudent și cu reflexe foarte bune. Însă am descoperit că mârlănia și nesimțirea proverbială a românului nu este nicăieri mai evidentă ca în trafic (să mă scuze totuși minoritatea celorlați civilizați ca și mine). Așa că de fapt dificultatea în a conduce pe șosele noastre constă în a te feri de „zmeii șoselelor”.

În acest caz putem enumera nenumărate situații. Mergi cu viteză regulamentară și totuși dobitocul/dobitoaca ce te depășește simte nevoia să te claxoneze lung că încurci circulația (de obicei aceștia ajung inevitabil într-un copac/stâlp din marginea străzii, omoară un pieton pe trecere etc.). Acolo unde se formează coloană bineânțeles că șoferii adevărați depășesc forțat, nu ca fraierii care așteaptă calmi; ba chiar trebuie să îi inviți respectuos să reintre în coloană acolo unde nu mai au loc, să te oprești și să zâmbești amabil în timp ce oricum te înjură că nu te dai deoparte. De pe o stradă lăuntrică se intră pe artera principală fără să te asiguri mai ales în cazul în care conduci o mașină mai șmecheră, căci fraierul cu Matiz trebuie să oprească altfel e de vină (mai ales că e femeie!). Și nu mai spun de cretini ce depășesc în locuri interzise, cei ce intră pe contrasens în așa fel încât te scot de pe șosea, nesimțiți care formează a treia/a patra bandă acolo unde sunt doar două, cei care se hotărăsc să oprească fără să dea semnal, cei ce opresc în pantă la 5 cm de fundul mașinii tale etc. etc.

Așa că sunt foarte mândră de mine. Sunt un șofer civilizat și cu bun simț! Doamne apără-mă de „zmeii șoselelor”! Amin!

La ce visez…..?!!!

Nu visez la lucruri mari......Nu sunt materialistă așa cum sunt caracterizată conform zodiei. Drept dovadă că m-am măritat din dragoste (cam prea devreme ce-i drept).

Fericirea pentru mine? Mi-aș dori o casă mică, modestă. O gradină la fel de mică plină de flori în care să beau dimineața cafea , în care să mă joc cu fetița mea, în care să stau la răsărit de lună și să simt iubirea dându-mi aripi atunci când sunt sărutată. Să am un job decent și care să mă satisfacă. Și mai ales să nu mai fiu nevoită să suport oameni care nu-mi plac sau care nu mă plac, să fiu eu însămi tot timpul fără să fiu nevoită să port măști .....Și cam atât! Acestea m-ar face fericită! I se pare cuiva prea mult?!

Simt că o parte din acestea nu-mi sunt sortite și devin furioasă de-a dreptul. Oare este atât de greu de înțeles cât de mult mă întristează situația aceasta ce ne înconjoara? E atât de greu de înțeles că nu mai am foarte multă vreme puterea de a suporta ignoranța, nesimțirea, răutatea, aroganța, superficialitatea?

Mă uit în jurul meu și mă sperii! De toți care alergă fără direcție, de toți cei care se grăbesc în trafic taindu-ți fața de parcă un metru câștigat înseamna o mare victorie, de toți cei care se ponegresc și își fac rău unul altuia....De cuvinte aruncate de-a valma ce au puterea de a face mult rău mai ales atunci când sunt etalate omenilor incapabili să discearnă.

Apropo! Oare de ce oamenii își fac o părere despre o persoană anume prin prisma părerilor altora? Oare e corect să spui și mai ales sa crezi ca X este „freaky” doar pentru că așa a spus Y? Cât superficialism se ascunde într-o astfel de atitudine?

Pierdut bucuria de a trai. O declar nula.

Ne ridicăm, ne scuturăm, zambim forţat şi o luăm de la capăt!

Am realizat în ultima vreme că stresul, nervii şi oboseala îmi erodează serios sănătatea. Dar şi mai important este că mi-am dat seama că sursele care mi le provoacă nu merită toate acestea din partea mea.

Am oferit mai mult decât am primit. Am demonstrat că pot mai mult şi în zadar. Sunt o resursă insuficient exploatată şi îngropată în responsabilităţi sub nivelul meu. Asta e! Pot fi acuzată de lipsă de modestie. Sunt un om inteligent şi mi-am dorit întotdeauna să fiu apreciată în primul rând pentru acest lucru. Se pare că scara de valori însă este invers proporţională cu ideologiile mele în zilele pe care le traversăm. Se pare că nu prea sunt învestiţi cei capabili neapărat aşa că....încep să mă resemnez şi încerc să găsesc o cale de echilibru să nu mă îmbolnăvesc de ulcer....

Am să mă concentrez mai mult în a-mi dezvolta latura personală şi spirituală. În primul rând îmi voi îmbunătăţi relaţia cu Divinitatea. Este cea mai sigură cale să nu îmi pierd minţile în noianul de nebunie ce ne înconjoară pe toţi. Apoi voi iubi mai mult pe cei dragi mie şi voi zidi un gard înalt peste care nici să nu vadă, dar să mai şi intre ceilalţi!

Apoi m-am gândit să mă folosesc mai mult de creativitatea mea. Mă gândesc chiar să mă apuc să scriu.......o carte, poezii, scenarii, idei.

Ce trist! Ce trist şi întunecat e totul în jurul nostru.....Ce uşor se lovesc oamenii unul pe celălat!........Singurul lucru ce ma ţine acum în picioare şi îmi dă putere să lupt este zâmbetul divin al copilului meu iubit!

Ne ridicăm, ne scuturăm, zambim forţat şi o luăm de la capăt!

Resemnare

A trecut clipa, s-a sfârşit.
Din pacate nu mai poate fi schimbat nimic!
Regrete, dureri sfâşietoare,
indiferenţă….
Cărând povara grea a neîmplinirii
nu înţeleg de ce mi-am redefinit forma în zadar.
Am demontat un puzzle pe care-l credeam
terminat
şi l-am reaşezat.
Abia acum piesele sunt la locul lor.
Lipsesc câteva pentru totdeauna!

Ramân aşteptând finalul resemnată:
cu neputinţa mea,
cu nepăsarea ta,
cu pierderea în neant
a clipelor irecuperabile.

De’a valma

Despre atât de multe aş fi vrut să scriu azi aici dacă tot am prins un pic de timp încât acum nu-mi mai vine în cap nimic. Simt din nou acel vârtej nebun al timpului ce nu îmi permite să conştientizez clipa, ceea ce mă face să mă simt învăluită de atâtea stări diferite de la un moment la altul.

Cred că îmi doresc să fac prea multe, mai mult decât îmi permite timpul. De exemplu: mi-aş dori să petrec mai mult timp cu fetiţa mea, să merg mai des să-mi văd părinţii, să merg mai des la film sau la teatru cu prietenii, să citesc în fiecare zi din câte o carte, să învăţ mai repede germana, să scriu mai mult, să mă plimb mai mult, să fac mai mult sport, să îmi permit să dorm 8 ore noaptea, să reuşesc să fac tot ce trebuie acasă, să fac tot ce trebuie la muncă, să iubesc mai mult,……………….Oh Doamne! Câte nu aş vrea să mai fac. Îmi pun din nou întrebări în legătura cu modalitatea eficientă de gestionare a timpului. Oare chiar nu fac bine asta? Sau nu mă gândesc suficient la mine. Oare mă gândesc prea mult să fac pe plac altora?

Întrebarea aceasta mi-a rămas în cap încă de săptămâna trecută când am văzut “Alice in Wonderland”. O frază banală şi pe care am mai auzit-o de nenumărate ori abia acum m-a plesnit “în moalele capului”: “You should not live your life to please other!”. Cred că ar trebui să mă gândesc un pic mai mult la mine şi să-mi caut în adâncuri o doză în minimul necesar de egoism. (Aici haotic fac o mică paranteză pentru că nu am avut timp să scriu despre filmul mai sus menţionat: am fost un pic dezamăgită de acest film, mă aşteptam la ceva mai mult având în vedere “vâlva” creată. O idee interesantă, câteva efecte speciale bune şi Johnny Depp făcând un rol bun. Cam atât!).

Din roiul de sentimente din acest moment mai pot culege dezamăgirea. Dezamăgirea imposibilităţii de a fi apreciat că alegi întotdeauna calea corectă şi că cel ce alege calea opusă dispune de mijloace de a ascunde lucrul acesta şi este mai apreciat decât tine. Că oamenii se schimbă foarte tare şi atunci când se transformă în coordonatori uită ce i-ai învăţat şi devin haotici, egoişti şi poate chiar răi. Sau poate unii chiar se descurcă foarte bine când sunt coordonaţi dar nu şi când devin ei înşişi coordonatori.

Satisfacţia lucrului bine făcut şi al conştiinţei împăcate. Alt sentiment din amalgam. Şi încă: recunocunoştiinţă nemărginită Domnului care este tot timpul lângă mine, bucuria de a avea cel mai deştept şi mai frumos copil din lume, mulţumirea de a poseda capacitatea de a distinge oamenii sinceri pe care mă pot baza oricând şi a-i ţine la respect şi cât mai departe pe cei perfizi............

The most beautiful girl in the world

Amintiri din copilărie. Despre prima iubire.

Nu ştiu de ce dar ieri-noapte am visat ceva legat de prima iubire. Am visat că îl reîntâlneam după mulţi ani şi…….el nu era bine deloc!

A fost oarecum ciudat….dar şi răscolitor. Eram colegi în şcoala generală. Mi-am amintit de acele sentimente pure, inocente pe care doar la 14 ani le poţi avea. A fost o iubire chinuitoare, sfâşietor de dureroasă şi care a durat într-o tăcere mută destul de mult. El a aflat la un moment dat dar nu ştiu ce s-a întâmplat…Datorită regimului milităresc pe care părinţii mei ni l-au impus nouă fetelor nu am reuşit niciodată să ne apropiem…nicicum. Sau poate nici nu a vrut. Cred că ideea de fată cuminte şi tocilară (căci aşa eram) îl speria puţin. Oricum eram atât de derutată când era undeva în apropiere încât nu ştiam nici să mai respir dar să mai vorbesc sau să fac un gest! Era Voicu Daniel şi era cel mai dulce băiat din şcoală.

Mi-aş dori tare mult să ştiu ce mai face! Aşa cum de altfel mi-aş dori să îmi revăd mulţi dintre colegii din generală. Din nefericire nu mai ştiu nimic de nici unul dintre ei. Aş putea încerca să fac câteva investigaţii şi să mai dau de urma unora…dar…Poate chiar am să fac asta într-o zi!

Of! Ce nostalgie m-a apucat. Îmi amintesc acum şi de cel mai tare diriginte pe care l-am avut vreodată. Profu de mate, Bădiţă Dan care era şi el cumva la începuturi. Evident fetele din clasă erau îndrăgostite de el. Eu de matematică şi de metoda lui de a comunica cu noi. Ce au trecut anii! Frate nici nu îmi dau seama cum am ajuns atât de repede la 30 de ani.

Sper ca în curând să pot posta ceva de genul “Reântâlnirea colegilor din generală”.

Revenind la prima iubire.........am găsit unele poezii vechi: frumoase şi inocente. Mai jos una dintre ele.

NOPŢI ALBE

Nopţi albe şi goale….pierdute de vise.
Aripile iluziilor au cedat
şi totuşi în zborul lor
încă nu au putut ajunge la tine.

Nopţi albe şi goale….flăcări aprinse.
Cu torţele sufletului te-am căutat
dar nu te găsesc. Te-am pierdut
printre speranţe, printre dorinţe.

Nopţi albe şi grele….

Printre stele

Printre stele

e frig şi-ntuneric.

Mor vise şi speranţe

alergând spre licăriri

ce o dată atinse

se sting.

Dor de viaţa de boem....

Ieri în ciuda vremii deprimante şi reci am reuşit să ajungem la TNB. Abia aşteptam să văd Burghezul Gentilom. Mă aşteptam la ceva deosebit după ce am căutat informaţii pe net însă aşteptările mi-au fost depăşite de desfăşurarea de forţe de pe scenă care fost fenomenală: decoruri, costume, balerini, cantăreţi, actori......

Piesa a fost destul de lungă, 3 ore, şi nu te ţine conectat chiar la fiecare minut însă toată munca ce se subînţelege din punerea în scenă a acestei piese te face să te simţi onorat că ai ocazia să fii acolo. Cu atât mai onorat te poţi simţi de prezenţa unor actori geniali precum Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern, Medeea Marinescu (care arată în continuare foarte bine), Maria Buză, mai ales Claudiu Bleonţ după care sunt înnebunită. Mi-a plăcut foarte mult Marius Manole şi Vald Ivanov.

Nu îmi doresc ca această postare să fie o recenzie fiindcă sunt convinsă ca deja s-au scris multe despre această adaptare a piesei lui Moliere (premiera a fost în 2006). Vreau doar să subliniez că au fost anumite puncte care au făcut sufletu-mi să tresară. Spun anumite pentru că în final am concluzionat că piesa putea fi mai concentrată, am simţit o oarecare lălăială în anumite momente.

Mă gândeam de fapt în momentul în care m-am decis la această postare la un anumit sentiment ce mă încearcă de fiecare dată când merg la teatru, la un concert bun......Simt că viaţa într-un astfel de mediu îmi lipseşte deşi nu am făcut parte niciodată din ea. Artistul din mine se rascoleşte crunt, nemulţumit de faptul că l-am îngropat în adâncuri cândva. Şi cred că este mult prea târziu să mai încerc vreodată să îl scot la iveală.

Mă resemnez şi zic cum ar spune americanul: “Life is a Bitch!”.

Despre iubire......

Nu.........nu despre Valentine’s Day este vorba ci despre un film care m-a răscolit puţin. Sunt încă sub impresiile vizionării aseară a filmului „Frumoasa veneţiană”. Este din 1998 însă nu am reuşit să îl văd până acum. Mă uitam oarecum plictisită la TV şi am dat peste acest film care mi-a trezit foarte tare interesul în momentul în care unul dintre personaje afirmă: “Căsătoria este un contract, nu o idilă veşnică!”

Acţiunea filmului se desfăşoară în secolul XVI, într-o Veneţie caracterizată prin bogăţie, decadenţă, desfrâu. Pentru că nu poate fi cu cel pe care îl iubeşte (căsătoriile erau în aceea perioadă tratate în cea mai mare parte ca nişte afaceri profitabile) Veronica Franco devine curtezană la sfatul mamei sale, care la rândul său urmase această cale în tinereţe. Se pare că în acea perioadă curtezanele erau împărţite în doua categorii “cortigiana onesta”-curtezanele intelectuale şi “cortigiana di lume”-curtezanele din clasa de jos. Datorită frumuseţii, inteligenţei şi educaţiei alese primite Veronica devine una din cele mai cunoscute curtezane din prima categorie. Reuşeşte astfel să ducă o viaţă independentă şi să intre în cercurile înalte ale bărbaţilor cu demnitate. Filmul e cu happy-end dar căutând informaţii despre acesta Veronica Franco finalul vieţii ei a rămas incert în istorie. Merită să citiţi mai multe despre aeastă femeie. Chiar şi câteva din scrierile sale.

După toate acestea (vizionarea filmului şi a citirii informaţiilor despre acestă curtezană) simt nevoia să filozofez puţin pe tema iubirii. Trebuie să recunosc că sunt fascinată de astfel de poveşti. Femei frumoase dar mai ales deosebit de inteligente nevoite să urmeze căile desfrâului pentru a evita un destin fad şi anonim şi pentru a înfrunta o viaţă în care cel drag nu poate fi aproape. Iubirea aceasta ca în poveşti, care se pare că totuşi există, mă fascinează şi mai tare.

Nu obişnuiesc să împart lumea pe categorii şi mai ales în femei şi bărbaţi. Consider că de ambele părţi pot exista persoane la fel de mârşave, de lipsite de sentimente alese sau dimpotrivă capabile de simţiri profunde. Nefericirea este că observ că în zilele noastre bărbatul şi femeia se consumă unul pe celălat. Chiar am rămas marcată de analogia pe care o persoană foarte dragă mie o făcea cu a face dragoste (nu îmi place să folosesc cuvântul acela mai tehnic). Spunea ceva de genul că a face dragoste e ca şi cum ai mânca o îngheţată, când pofteşti să o manânci o mânanci şi gata. Acum nu ştiu sincer daca a citat pe cineva sau chiar a scos-o din adâncurile sale însă pe mine modul acesta de a gândi mă întristează profound.

Nu condamn pe nimeni pentru modul de viaţă pe care şi-l alege cu atât mai mult cu cât nu mă consider un exemplu al înaltei moralităţi. De multe ori admir femeile care se pot folosi de toate armele lor pentru a obţine diverse avantaje care nu au de-a face nicicum cu iubirea. Eu nu am reuşit niciodată să mă folosesc de feminitatea mea în acest sens căci altfel sunt convinsă că aş fi fost cu mult mai departe. Nu regret defel acest lucru pentru că sentimentele profunde din sufletul meu mă fac să mă simt mult mai împlinită.

Iubirea trebuie să fie un sentiment înălţător. Contactul fizic dintre doua persoane poate exista fără urmă de acest sentiment? I would say definitely not .

Dancing with Loneliness

În anul în care am împlinit 25 de ani un prieten drag mi-a făcut cadou un album al lui Schiller (The Singles Collection (1999-2004)). Vara aceea a fost deosebită pentru mine (foarte tristă şi foarte singură) şi melodiile de pe acest album au o legătură specială cu sufletul meu.

Am redescoperit întâmplător zilele trecute o melodie de pe acel album….cea care mi-a plăcut cel mai mult şi în care mă regăsesc: Dancing with Loneliness. Transmite perfect condiţia omului trist şi singur veşnic în adâncul sufletului său. Nu aveţi impresia de multe ori că sunteţi singur oricât de multă lume ar fi în jur? Eu da…..din ce în ce mai acut. Mă uit în jur şi văd numai oameni trişti care se îndereaptă spre nicăieri.....cu gânduri, griji, tristeţi pe care nimeni nu le mai ascultă, nimeni nu le ştie......

Îmi e mai greu pe zi ce trece să execut acest “dans al vieţii” în condiţiile impuse de cei din jurul meu. Simt nevoia să mă razvrătesc împotriva regulilor absurde, împotriva oamenilor care “ştiu mai bine”, a persoanelor “mai capabile”….Simt că mă risipesc, că îmi irosesc viaţa în van…..Cred că artistul oarecum boem din mine este din ce în ce mai trist şi mai îngropat în adâncuri, ascuns de lumea în care nu mai este loc pentru poezie, în care nu există iubire ca în poveşti.......de lumea în care totul s-a transformat într-o luptă pentru supravieţuire. Mă simt prinsă şi nu găsesc scăpare. Ştiu că nu aceasta este calea şi totuşi nu văd alta. Nu mai pot să plâng, nu mai pot să ţip, nu mai pot elibera durerea dinăuntru.....M-am transformat într-un robot care face ceea ce trebuie să facă.......

Credeam că am reuşit să îmi fac un scut prin care să nu mai treacă răutăţile născute din incapacitate, acele privirilor iscoditoare, cuvintele netrecute prin prisma gândirii......dar din când în când se mai strecoară câte ceva şi mă loveşte cu atât mai tare.......

Dorinţa mea de a mă izola sufleteşte devine mai puternică pe zi ce trece..........Şi mai dureros este că îmi iese din ce în ce mai bine!

I'm dancing with my loneliness again...
i'm dancing with my loneliness again

slowly to the music from within.
i'm dancing with my loneliness again
feeling it can be my only friend.

and i won't let myself go it's too near -
too near to hear, near to hear... to hear........

Doar pentru tine

În miez de noapte
în geam îţi bate
al morţii fior,
scâncete de copil
şi sunet fragil
de urlător....
Şi sânge ce cere
a fi răzbunat,
şi suflet ucis
căzut în păcat.

Blesteme-nfocate
dorinţe deşarte
te cheamă iar,
nu să te iubească
ci să te topească
în al iadului jar.

Mai e mult?

De-atâta durere
mi s-au tocit aripile viselor.
Tălpile-mi sunt sângerânde,
rănite de mărăcinii disperării.
Simt că povara nu o mai pot duce!
Oare mai e mult
Până la capătul cărării?

Hai la film!

După atâtea comenatrii şi aprecieri cririce prezentate în mass-media, mi-a fost teamă că după ce voi vedea Avatar mă voi trezi cu depresii sau Doamne fereşte cu gânduri de suicid. Aşa că nu am ţinut morţiş să merg…doar că am cedat insistenţelor soţului meu şi curiozităţii mai ales după ce a obţinut şi Globul de Aur zilele trecute. Şi am fost la film….şi ce să vezi?

Pot spune că am văzut o poveste oarecum clasică, într-un scenariu bunicel, cu efecte speciale bune.......un film bun în care se poate observa înglobată foarte multă muncă. Se scot în evidenţă din nou trăsăturile mişeleşti ale omului care se închină banului şi lăcomiei de a obţine surse producătoare de averi cu orice preţ. Au fost câteva scene care mi-au trezit trăiri adânci, vreo doua care mi-au umezit ochii (mai ales cea în care Neytiri îşi plânge tatăl). Mi-a plăcut mult Sigourney Weaver care, ca de obicei, îşi joacă bine rolul. Mi-a plăcut viziunea în care este pictată o lume perfectă şi unitară. Una peste alta e un film bun, care merită văzut doar că mie mi s-a părut un pic cam prea lung. Cred că putea fi mai concentrat.

Adevărul este că mai spre final mi-a revenit în minte întrebarea pe care de când mă ştiu precum om conştient o am: Ce caut eu pe lumea aceasta? O lume fără valori, fără altruism, fără morală…….Dar staţi liniştiţi, nu mă gândesc să mă sinucid pentru că aş vrea să trăiesc pe Pandora (hahaha)!  Sper doar că aşa este în Rai!

Ne vedem la cinema! Poate la “The Princess and the Frog” sau sigur la “Alice in Wonderland”, care sper să fie într-o viziune gen „A Christmas Carol”(2009) pe care, apropo, dacă nu l-aţi văzut habr nu aveţi ce pierdeţi.

Avarul îndragostit

Am reuşit în sfârşit să mai ajung la teatru, pentru prima oară de când a început stagiunea aceasta (off!). De data acesta la Teatrul de Comedie. Ne-am adunat câţiva şi am văzut o piesă foarte drăguţă: o adaptare după “Avarul îndrăgostit” a lui Moliere.

Am râs foarte mult….bună piesa. M-au deranjat puţin influenţele manelistice dar în rest m-am distrat foarte tare. Întotdeauna m-am gândit la actori ca la nişte semizei. Mi se pare fenomenal că pot cânta, vorbi, râde atât de natural în faţa unei săli pline.

Piesa precum bine se ştie tratează proverbiala zgârcenie a omului care se închină banului şi care astfel nu mai ştie să se bucure de viaţă. Ba mai mult acset lucru îi îndepărtează pe cei apropiaţi şi nu numai, naşte tot felul de intrigi şi comploturi.

Cel mai mult mi-a plăcut Mirela Zeţa. Nu sunt o mare devoratoare de TV dar îmi plăcea de ea din ceea ce am reuşit să văd pe sticlă. Acum îmi place şi mai mult. Îmi aminteşte de o colegă din liceu care avea calităţi actoriceşti evidente (am jucat împreună în câteva piese în “marile spectacole” pe care le organizam în liceu) şi care sunt sigură că dacă ar fi urmat un astfel de drum ar fi avut succes.

Am avut norocul să prind reprezentaţie cu Dorina Chiriac dar din nefericire fără Marius Florea Vizante. Însă foarte tare mi s-a părut personajul “Che Guevarra”, un revoltat; am râs necontrolat pe poantele interpretatede Şerban Georgevici.

Ce să mai, e o piesă pe care merită să mergeţi să o vedeţi dacă vă e poftă de o porţie zdravănă de râs. Eu tocmai mă gândeam la faptul că premiera piesei a avut loc la Tatrul de Comedie încă din mai 2005 şi eu abia acum am văzut-o. Ruşinică…..

Mi-am promis solemn că o să îmi fac timp şi o să merg mai des la teatru şi am făcut deja o listă cu ce piese aş vrea să văd în această stagiune. Următoarea ieşire aş vrea să fie la Ion Dacian, aşa îşi doreşte şi fratele meu….Deci care vreţi să mergeţi la operetă?

Din cuf'ărul cu amintiri

Din când în când mai rasfoiesc pozele vechi........în speciale cele cu îngeraşul meu! Iată câteva din cele mai frumoase pe care le-am revăzut în seara aceasta.

ILUZII

Umplut din sticla speranţelor

paharul cu vise băut până la fund

ramâne plin.

Ameţită de alcoolul iluziilor

ramân mirată

de imagini frumos deformate

ale lumii

văzute prin fereastra prăfuită

a sufletului.

Plan pentru 2010

Nu ştiu de ce dar ştiu că ne construim anumite planuri pentru început de an. Ne gândim ce am reuşit să facem în anul/anii ce a trecut (ca un fel de “bilanţ”) şi unde vrem să ajungem în cel ce urmează. Eu una mi-am trasat linii clare în acest sens.

Despre ”bilanţ” nu vreau să vorbesc….din nefericire am regrete. Mi-am refuzat prea multe. Deşi am reuşit să îmi depăşesc cu mult condiţia de la care am pornit viaţa nu mi-a oferit prea multe şanse…sau eu nu am ştiut să profit de ele….Oricum nu mai contează!

First….îmi doresc să devin o mamă mai bună pentru fetiţa mea, să îi fiu mai aproape, să petrec mai mult timp cu ea….

Second….poate că sunt cuprinsă încă de criza de la 30 de ani, poate că nu dar mi-am dat seama că am fost exagerat de responsabilă în toate acţiunile mele de până acum. Precum copil cât şi ca adolescent şi mai ales ca om matur. Consider că răsplata pe care am primit-o nu a fost de cele mai multe ori pe măsură. Aşa că în mintea mea a încolţit o idee: “Va fi cel mai rebel an din viaţa mea!”.

Apoi îmi doresc să evoluez atât pe plan personal dar mai ales profesional. Pot şi merit mai mult, cred că am demonstrat acest lucru. Sunt convinsă că anul acesta se va ivi şansa pe care o aştept şi pe care nu am primit-o până acum. Cel puţin voi lupta mai mult pentru acest lucru.

Îmi doresc să ies mai mult cu prietenii, să revăd persoane dragi pe care nu le-am văzut de ani de zile, să dansez şi să râd mai mult, să văd frumuseţea şi poezia din jurul meu…..Vreau să simt că trăiesc!

Îmi doresc să fiu un om şi mai puternic, să nu mă mai lovească răutăţile celor ce se hrănesc din ele, să pot să râd în faţă celor ce şi-au făcut un scop în viaţă din a face “zile amare” altora….

Nu vreau să mai ofer nimic fără să primesc în schimb, vreau să plătesc cu aceiaşi monedă, vreau să şterg toate acele "worthless"-uri din viaţa mea, să nu îmi mai fie teamă inutil.....

Ce să mai…va fi cel mai bun an pe care l-am trăit! Căci vorba ceea ce nu poţi face cu puterea gândului!

Voi la ce visaţi pentru anul acesta?