Ce primează: raţiunea sau sentimentele?

Mă macină această întrebare. Care e combinaţia optimă şi cum ar trebui să procedăm astfel încât să fie corect?

Până de curând consideram că raţiunea este cea dintâi în toate şi drept urmare am acţionat ca atare. De ceva vreme însa nu mai sunt sigură că aşa ar trebui sa fie!

Oare nu ajungem să ne umplem de regrete ignorand sau îngropând sentimente? Pe de altă parte etalarea/recunoaştetea anumitor sentimente nu se poate transforma în armă împotriva ta?

Într-o lume ideală cred că ar trebui să faci ceea ce doreşti, ce simţi. Să nu înfrânezi trăiri profunde pe care este posibil sa nu le mai întâlneşti niciodata ! Să poţi sa zbori dacă asta iţi doreşti fără să iţi fie teamă că nu mai ştii cum se face acest lucru. Din nefericire însă suntem responsabili pentru efectul acţiunilor noastre asupra celor din jur şi mai ales asupra celor dragi.

Şi totuşi deocamdată întrebarea rămane: „Ce primează: raţiunea sau sentimentele?”  .     

Taine

Speriate
se lovesc de pereţii minţii
gândurile
închise în camerele sinistre
ale cuvintelor nespuse
ce clădesc taine
rămase pentru totdeuna
taine.

INGER BLONDIN

Inger blondin venit din ceruri in viata mea...
Cu zambet divin,
Cu ochii senini
Si plini de intrebari inocente.

Descopar prin tine un colt ascuns de lume
Unde nimic rau nu poate ajunge!

Manutele tale pe obrazul meu
Au alungat teama ca viata mea e in van;
Manutele tale in jurul gatului meu
Mi-au oferit siguranta!

Iubirea ta neconditionata imi da putere
Sa ma ridic si sa duc batalii din cele mai grele.
Pentru tine voi creste aripi sa poti zbura,
Voi infrunta furtuna, in ocean de rautati voi inota!

Inger blondin nu stiu ce am facut sa te merit eu!
Cand inchid ochii vad doar chipul tau.

Despre tristete....

Tristetea profunda si cauzele aparitiei ei sunt teme indelung discutate. Parerile sunt multe si impartite insa din pacate pe mine nu ma ajuta si nu ma multumeste nici una din cele pe care le-am citit/auzit.
Un prieten afirma ca tristetea profunda este consecinta indepartarii de Dumnezeu. Eu nu inteleg de ce ar fi asa! Dumnezeu este prezent in fiecare gura de aer pe care o respir, il simt in fiecare lucru din jurul meu, simt binecuvantarea lui in fiecare minut in care eu sunt in viata. Si totusi tristetea din sufletul meu este pe zi ce trece mai profunda si mai apasatoare.
Multi din apropiatii mei nu inteleg de ce si ma intreaba des ce imi lipseste. Pai culmea este ca nimic vital nu imi lipseste. Am o viata linistita de familie, o fetita frumoasa si sanatoasa, un trai decent....Si-atunci? Care ar fi motivul tristetii mele profunde? Pai sa incerc sa enumar cateva dintre ele?
• Saracia acelor oameni care nu stiu ce vor manca maine, caroara nu le ajung banii sa isi cumpere/asigure cele strict necesare. Consider ca este vina mea, a ta, a tuturor celor ce simt la fel dar nu incercam sa facem ceva pentru ei.
• Nesimtirea parvenitilor (din nefericire mai mult a parvenitelor) care nu sunt in stare de nimic bun in viata decat sa profite de statutul lor murdar dobandit lovind in altii, facandu-le rau gratuit, facandu-le viata grea, incercand sa ii faca sa se simta inferiori. (Din nefericire aici as putea chiar nominaliza specimene printe cunoscutii mei). Consider ca este vina mea, a ta, a tuturor celor ce simt la fel dar nu au curajul sa ii/le infrunte.
• Rautatea diabolica a celor ce sunt in stare sa bata, sa fure, sa molesteze, sa ucida. Consider ca este vina mea, a ta, a tuturor celor ce simt la fel ca nu incercam sa gasim solutii pentru a-i izola de restul celorlalti.
• Imposibilitatea de a putea evolua mai ales profesional chiar daca ti-ai dovedtit abililitatile/capacitatile, dar nu faci parte din anumite "categorii favorizate". Consider ca este vina mea, a ta, a tuturor celor ce simt la fel dar acceptam tacit toate acestea si nu ne opunem.
Credeti ca are rost sa mai incerc sa mai enumar? Eu cred ca nu. Si sunt convinsa ca sunt multi care simt ca mine si strang puternic din dinti si incearca sa supravietuiasca in acest ocean de rautate, nesimtire, durere, saracie......Doamne in ce lume traim!!!

Sete de lumina

Alerg spre lumină....am s-o ajung....
Dar drumul spre ea e atât de lung,
Şi picioarele sufletului nu mai rezistă
Dar lumina o văd....există...există....

Lumina se stinge în depărtare....
Întunericul doare atât de tare,
Mă lupt să mă ridic dar iar am căzut...
Şi lumina....lumina s-a stins de mult.