joi, 18 februarie 2010

Dor de viaţa de boem....

Ieri în ciuda vremii deprimante şi reci am reuşit să ajungem la TNB. Abia aşteptam să văd Burghezul Gentilom. Mă aşteptam la ceva deosebit după ce am căutat informaţii pe net însă aşteptările mi-au fost depăşite de desfăşurarea de forţe de pe scenă care fost fenomenală: decoruri, costume, balerini, cantăreţi, actori......


Piesa a fost destul de lungă, 3 ore, şi nu te ţine conectat chiar la fiecare minut însă toată munca ce se subînţelege din punerea în scenă a acestei piese te face să te simţi onorat că ai ocazia să fii acolo. Cu atât mai onorat te poţi simţi de prezenţa unor actori geniali precum Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern, Medeea Marinescu (care arată în continuare foarte bine), Maria Buză, mai ales Claudiu Bleonţ după care sunt înnebunită. Mi-a plăcut foarte mult Marius Manole şi Vald Ivanov.

Nu îmi doresc ca această postare să fie o recenzie fiindcă sunt convinsă ca deja s-au scris multe despre această adaptare a piesei lui Moliere (premiera a fost în 2006). Vreau doar să subliniez că au fost anumite puncte care au făcut sufletu-mi să tresară. Spun anumite pentru că în final am concluzionat că piesa putea fi mai concentrată, am simţit o oarecare lălăială în anumite momente.

Mă gândeam de fapt în momentul în care m-am decis la această postare la un anumit sentiment ce mă încearcă de fiecare dată când merg la teatru, la un concert bun......Simt că viaţa într-un astfel de mediu îmi lipseşte deşi nu am făcut parte niciodată din ea. Artistul din mine se rascoleşte crunt, nemulţumit de faptul că l-am îngropat în adâncuri cândva. Şi cred că este mult prea târziu să mai încerc vreodată să îl scot la iveală.

Mă resemnez şi zic cum ar spune americanul: “Life is a Bitch!”.

duminică, 14 februarie 2010

Despre iubire......

Nu.........nu despre Valentine’s Day este vorba ci despre un film care m-a răscolit puţin. Sunt încă sub impresiile vizionării aseară a filmului „Frumoasa veneţiană”. Este din 1998 însă nu am reuşit să îl văd până acum. Mă uitam oarecum plictisită la TV şi am dat peste acest film care mi-a trezit foarte tare interesul în momentul în care unul dintre personaje afirmă: “Căsătoria este un contract, nu o idilă veşnică!”

Acţiunea filmului se desfăşoară în secolul XVI, într-o Veneţie caracterizată prin bogăţie, decadenţă, desfrâu. Pentru că nu poate fi cu cel pe care îl iubeşte (căsătoriile erau în aceea perioadă tratate în cea mai mare parte ca nişte afaceri profitabile) Veronica Franco devine curtezană la sfatul mamei sale, care la rândul său urmase această cale în tinereţe. Se pare că în acea perioadă curtezanele erau împărţite în doua categorii “cortigiana onesta”-curtezanele intelectuale şi “cortigiana di lume”-curtezanele din clasa de jos. Datorită frumuseţii, inteligenţei şi educaţiei alese primite Veronica devine una din cele mai cunoscute curtezane din prima categorie. Reuşeşte astfel să ducă o viaţă independentă şi să intre în cercurile înalte ale bărbaţilor cu demnitate. Filmul e cu happy-end dar căutând informaţii despre acesta Veronica Franco finalul vieţii ei a rămas incert în istorie. Merită să citiţi mai multe despre aeastă femeie. Chiar şi câteva din scrierile sale.

După toate acestea (vizionarea filmului şi a citirii informaţiilor despre acestă curtezană) simt nevoia să filozofez puţin pe tema iubirii. Trebuie să recunosc că sunt fascinată de astfel de poveşti. Femei frumoase dar mai ales deosebit de inteligente nevoite să urmeze căile desfrâului pentru a evita un destin fad şi anonim şi pentru a înfrunta o viaţă în care cel drag nu poate fi aproape. Iubirea aceasta ca în poveşti, care se pare că totuşi există, mă fascinează şi mai tare.

Nu obişnuiesc să împart lumea pe categorii şi mai ales în femei şi bărbaţi. Consider că de ambele părţi pot exista persoane la fel de mârşave, de lipsite de sentimente alese sau dimpotrivă capabile de simţiri profunde. Nefericirea este că observ că în zilele noastre bărbatul şi femeia se consumă unul pe celălat. Chiar am rămas marcată de analogia pe care o persoană foarte dragă mie o făcea cu a face dragoste (nu îmi place să folosesc cuvântul acela mai tehnic). Spunea ceva de genul că a face dragoste e ca şi cum ai mânca o îngheţată, când pofteşti să o manânci o mânanci şi gata. Acum nu ştiu sincer daca a citat pe cineva sau chiar a scos-o din adâncurile sale însă pe mine modul acesta de a gândi mă întristează profound.

Nu condamn pe nimeni pentru modul de viaţă pe care şi-l alege cu atât mai mult cu cât nu mă consider un exemplu al înaltei moralităţi. De multe ori admir femeile care se pot folosi de toate armele lor pentru a obţine diverse avantaje care nu au de-a face nicicum cu iubirea. Eu nu am reuşit niciodată să mă folosesc de feminitatea mea în acest sens căci altfel sunt convinsă că aş fi fost cu mult mai departe. Nu regret defel acest lucru pentru că sentimentele profunde din sufletul meu mă fac să mă simt mult mai împlinită.

Iubirea trebuie să fie un sentiment înălţător. Contactul fizic dintre doua persoane poate exista fără urmă de acest sentiment? I would say definitely not .

luni, 1 februarie 2010

Dancing with Loneliness

În anul în care am împlinit 25 de ani un prieten drag mi-a făcut cadou un album al lui Schiller (The Singles Collection (1999-2004)). Vara aceea a fost deosebită pentru mine (foarte tristă şi foarte singură) şi melodiile de pe acest album au o legătură specială cu sufletul meu.

Am redescoperit întâmplător zilele trecute o melodie de pe acel album….cea care mi-a plăcut cel mai mult şi în care mă regăsesc: Dancing with Loneliness. Transmite perfect condiţia omului trist şi singur veşnic în adâncul sufletului său. Nu aveţi impresia de multe ori că sunteţi singur oricât de multă lume ar fi în jur? Eu da…..din ce în ce mai acut. Mă uit în jur şi văd numai oameni trişti care se îndereaptă spre nicăieri.....cu gânduri, griji, tristeţi pe care nimeni nu le mai ascultă, nimeni nu le ştie......

Îmi e mai greu pe zi ce trece să execut acest “dans al vieţii” în condiţiile impuse de cei din jurul meu. Simt nevoia să mă razvrătesc împotriva regulilor absurde, împotriva oamenilor care “ştiu mai bine”, a persoanelor “mai capabile”….Simt că mă risipesc, că îmi irosesc viaţa în van…..Cred că artistul oarecum boem din mine este din ce în ce mai trist şi mai îngropat în adâncuri, ascuns de lumea în care nu mai este loc pentru poezie, în care nu există iubire ca în poveşti.......de lumea în care totul s-a transformat într-o luptă pentru supravieţuire. Mă simt prinsă şi nu găsesc scăpare. Ştiu că nu aceasta este calea şi totuşi nu văd alta. Nu mai pot să plâng, nu mai pot să ţip, nu mai pot elibera durerea dinăuntru.....M-am transformat într-un robot care face ceea ce trebuie să facă.......

Credeam că am reuşit să îmi fac un scut prin care să nu mai treacă răutăţile născute din incapacitate, acele privirilor iscoditoare, cuvintele netrecute prin prisma gândirii......dar din când în când se mai strecoară câte ceva şi mă loveşte cu atât mai tare.......

Dorinţa mea de a mă izola sufleteşte devine mai puternică pe zi ce trece..........Şi mai dureros este că îmi iese din ce în ce mai bine!

I'm dancing with my loneliness again...
i'm dancing with my loneliness again
slowly to the music from within.
i'm dancing with my loneliness again
feeling it can be my only friend.

and i won't let myself go it's too near -
too near to hear, near to hear... to hear........