Nu.........nu despre Valentine’s Day este vorba ci despre un film care m-a răscolit puţin. Sunt încă sub impresiile vizionării aseară a filmului „Frumoasa veneţiană”. Este din 1998 însă nu am reuşit să îl văd până acum. Mă uitam oarecum plictisită la TV şi am dat peste acest film care mi-a trezit foarte tare interesul în momentul în care unul dintre personaje afirmă: “Căsătoria este un contract, nu o idilă veşnică!”
Acţiunea filmului se desfăşoară în secolul XVI, într-o Veneţie caracterizată prin bogăţie, decadenţă, desfrâu. Pentru că nu poate fi cu cel pe care îl iubeşte (căsătoriile erau în aceea perioadă tratate în cea mai mare parte ca nişte afaceri profitabile) Veronica Franco devine curtezană la sfatul mamei sale, care la rândul său urmase această cale în tinereţe. Se pare că în acea perioadă curtezanele erau împărţite în doua categorii “cortigiana onesta”-curtezanele intelectuale şi “cortigiana di lume”-curtezanele din clasa de jos. Datorită frumuseţii, inteligenţei şi educaţiei alese primite Veronica devine una din cele mai cunoscute curtezane din prima categorie. Reuşeşte astfel să ducă o viaţă independentă şi să intre în cercurile înalte ale bărbaţilor cu demnitate. Filmul e cu happy-end dar căutând informaţii despre acesta Veronica Franco finalul vieţii ei a rămas incert în istorie. Merită să citiţi mai multe despre aeastă femeie. Chiar şi câteva din scrierile sale.
După toate acestea (vizionarea filmului şi a citirii informaţiilor despre acestă curtezană) simt nevoia să filozofez puţin pe tema iubirii. Trebuie să recunosc că sunt fascinată de astfel de poveşti. Femei frumoase dar mai ales deosebit de inteligente nevoite să urmeze căile desfrâului pentru a evita un destin fad şi anonim şi pentru a înfrunta o viaţă în care cel drag nu poate fi aproape. Iubirea aceasta ca în poveşti, care se pare că totuşi există, mă fascinează şi mai tare.
Nu obişnuiesc să împart lumea pe categorii şi mai ales în femei şi bărbaţi. Consider că de ambele părţi pot exista persoane la fel de mârşave, de lipsite de sentimente alese sau dimpotrivă capabile de simţiri profunde. Nefericirea este că observ că în zilele noastre bărbatul şi femeia se consumă unul pe celălat. Chiar am rămas marcată de analogia pe care o persoană foarte dragă mie o făcea cu a face dragoste (nu îmi place să folosesc cuvântul acela mai tehnic). Spunea ceva de genul că a face dragoste e ca şi cum ai mânca o îngheţată, când pofteşti să o manânci o mânanci şi gata. Acum nu ştiu sincer daca a citat pe cineva sau chiar a scos-o din adâncurile sale însă pe mine modul acesta de a gândi mă întristează profound.
Nu condamn pe nimeni pentru modul de viaţă pe care şi-l alege cu atât mai mult cu cât nu mă consider un exemplu al înaltei moralităţi. De multe ori admir femeile care se pot folosi de toate armele lor pentru a obţine diverse avantaje care nu au de-a face nicicum cu iubirea. Eu nu am reuşit niciodată să mă folosesc de feminitatea mea în acest sens căci altfel sunt convinsă că aş fi fost cu mult mai departe. Nu regret defel acest lucru pentru că sentimentele profunde din sufletul meu mă fac să mă simt mult mai împlinită.
Iubirea trebuie să fie un sentiment înălţător. Contactul fizic dintre doua persoane poate exista fără urmă de acest sentiment? I would say definitely not .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu